FCSB – Dinamo a fost un meci de campionatul românesc tipic: cu echipe nervoase, dar fără mari realizări; cu antrenori temperamentali, dar autori ai unor ”petarde” tactice care ar fi fost pedepsite de orice echipă decentă de afară; cu suporteri puţini şi cam sictiriţi.
Steliştii, specie pe cale de dispariţie la meciurile echipei lui Becali
De ce folosim ”FCSB” şi nu ”Steaua”? Păi, în primul rând ar fi decizia definitivă a instanţei. Ştiţi, lumea are tendinţa să asculte ce spun instanţele, într-o ţară, că de aia trăim, plătim impozite şi mergem la fotbal în această ţară. Dar seara trecută nu a fost doar asta. Seara trecută, suporterii ne-dinamovişti de pe Arena Naţională nu au părut să fie prea stelişti. Restul de 15.000 de oameni (pe lângă cei 12.000 de fani ai oaspeţilor) au părut mai degrabă ce suporterul de fotbal numeşte, în jargon, ”cetăţeni”.
Un ”cetăţean” este acela care, când Hamroun e la minge, strigă din răsputeri ”Hai, cinciareeeee!”, pentru că nu cunoaşte numele jucătorilor de pe teren. Sau acela care se supără că asistentul nu a ridicat fanionul pentru ofsaid la un aut de margine. Sau acela care simte nevoia să precizeze celor cu care a venit la meci: ”Dinamo sunt ăia în alb”. Toate aceste trei categorii au fost ieri pe stadion, la tribunele I şi II.
Per total, oamenii nedinamovişti de pe cel mai mare stadion din ţară au venit atraşi de cu totul altceva decât Steaua, pentru că pare tot mai evident pentru suporterii adevăraţi ai acestei echipe că nu doar palmaresul şi marca, ci nici măcar spiritul Stelei nu mai e acolo unde ar trebui să fie. În schimb, cei fără însemne alb-roşii au fost mai degrabă neutri veniţi să vadă stadionul, un meci oarecare de campionat sau, ca şi noi, curioşi să vadă dacă umilinţa pe care fanii dinamovişti au administrat-o nu se ştie cui (în căutare disperată de rivali, cei de la Dinamo par să legitimeze mai mult Steaua lui Gigi Becali decât o fac înşişi fanii Stelei) va avea urmări pe stadion la meciul direct.
Doar Dinamo Bucureşti n-a prea fost de ajuns
N-a avut. Oficialii Stelei s-au ţinut de cuvânt şi au anulat orice spectacol în tribune, suporterii nefiind lăsaţi nici măcar cu bannere, mesaje sau veste, fapt ce a mutat întreaga atenţie către gazon.
Suporterii dinamovişti au fost destul de mulţi, dar parcă mai puţini decât se aştepta toată lumea, şi au cântat destul de frumos, dar parcă mai timid decât i-ar fi aşteptat aceeaşi lume. Se vede treaba că, în lipsa unei galerii pe măsură în peluza vecină, câinii încep să scâncească mai mult decât să latre.
Dezbrăcaţi de veste la intrarea pe stadion, dinamoviştii au fost mai mult dezbrăcaţi şi mai degrabă descumpăniţi. Singurul moment de victorie reală al ”câinilor” a fost la rostirea echipelor, înaintea meciului. Crainicul, un tip foarte ”supi” pe Dinamo, a rostit dintr-o suflare echipa dinamovistă, fără nici un fel de pauză între nume, pentru a nu permite oaspeţilor să izbucnească în urale după numele favoriţilor. În schimb, acelaşi crainic (care ne tot repeta că Steaua e cea mai tare echipă din România, cam cu convingerea cu care un daltonist încearcă să ne convingă că roşul e verde) a făcut pauze mari după numele steliştilor, fapt ce a dat ocazia celor din peluza alb-roşie să însoţească cu câte o… *CUVÂNT OBSCEN* fiecare nume de stelist auzit în staţie, respectivul cuvânt răsunând clar, de pe Arena Naţională până pe la Piaţa Victoriei, unde de altfel se aude mai des chiar şi decât pe stadion.
Două echipe la fel de slabe
Cât despre joc, n-ar fi prea multe de zis. Reghecampf a înghesuit inexplicabil meciul în centru (cu fundaşii laterali transformaţi în mijlocaşi centrali la fazele ofensive), rezultând o dominare clară, dar oarbă şi fără mari ocazii. Andone a venit să se apere şi a făcut probabil cea mai proastă schimbare din fotbalul modern: cel mai bun jucător al lui Dinamo de până atunci, Lazăr, a fost înlocuit cu cel care urma să piardă toate mingile pe care le va fi jucat, Şerban.
Portarii au fost şi ei în zi ”mare”: Niţă şi-a uitat şorţuleţul la vestiare, aşa că a luat-o printre picioare la capul lui Rotariu, în timp ce Brănescu a avut mâini de budincă la şutul parabil al lui De Amorim.
S-a terminat deci egal şi fanii unei singure echipe par să zâmbească încrezători înspre restul etapei: cei ai Universităţii Craiova, formaţie care, cu o victorie luni la Timişoara, ar urca pe primul loc în clasament. Şi, ca să fie clar, tot instanţa a zis că aceea e Universitatea Craiova, spre deosebire de ce-i veţi auzi zicând pe aşa-numiţii ”jurnalişti sportivi” de la Bucureşti.
Ana Manole